Săptămâna promitea să aducă ceaţă, iar eu, tot în ceaţă eram cu editorialul. Mă tot gândeam ce aş putea să sriu, mai bine zis despre ce?! Şi ca să îmi vină inspiraţia, cobor îndată spre alimentara de după colţ să îmi iau… zefir (pentru inspiraţie!!!)
Vânzătoarea, parcă o mai văzusem eu în ultimii 9 ani de când sunt aici, dar nu ştiu cum, nu prea observasem că seamănă întocmai cu vânzătoarele celea de pe vremuri, din anii 70-80: cu bonetă scrobită, cu o “destrăbălare” de şorţ, care mai des îl văd în filmele pentru adulţi, cu un bust ce sta să dea “din covată”. Maaamă! De roşul ăla carmin de pe buze şi de bentiţele de “doliu” (de sub unghii), tac.
- Doamnă, bună ziua. Vă rog, 200 de grame de zefir.
- Alb sau în ciocolată?!
- Alb, mulţumesc.
- Cel alb nu e proaspăt, da este zefiraş de la alt producător.
- Nu, mulţumesc.
- Staţi, da poate o prăjiturică. Sunt proaspete, sare ea ca arsă când înţelege că nu “m-a prins”.
- Nu, mulţumesc. Am vrut doar zefir.
- Da poate nişte gogoşele. Avem cu cremă de vanilie şi fără. Se topesc. Hai, luaţi nişte gogoşele…
- Sărut mâna, nu. Nu am voie.
Şi o zbughesc arsă de acolo… Mergeam spre casă şi nu înţelegeam de ce sunt atât de enervată: pentru că trebuie să scriu şi nu am inspiraţie, pentru că nu am găsit zefir şi acum nu am nici dispoziţie, sau… pentru că mă ţinu duduia asta mare şi rotundă cu zefiraş, prăjiturică, gogoşică.
Da, mă enervase femeia asta cu diminutivele ei. Aşadar despre asta voi scrie. Despre cât de enervante şi drăgălaşe pot fi ele. Ele ne îndulcesc existenţa şi ne ajută să ne pierdem identitatea. Să nu ziceţi nu, vă rog.
Ia întrebaţi un bărbat, pe neprins de veste, cum o cheamă pe nevastă-sa… Credeţi că-şi va aminti?! Dacă nu s-au certat aseară, va răspunde: “Cum o cheamă pe cine?! Pe iubirea mea?! A?! Pe ea…”, iar dacă s-au certat, atunci… scuze. Imaginaţia mea nu e atât de bogată.
Dacă vă iubiţi, vreţi să găsiţi cele mai frumoase cuvinte din lume, cele mai nemaipomenite apelative… cuvintele care alintă. E firesc. E chiar drăguţ şi mi-ar plăcea să mai retrăiesc odată acele începuturi. Dar, cu toată dragostea care pluteşte în aer, eu cred că se pot limita cei ce se iubesc la clasicele bomboane şi flori. Eu nicidecum nu înţeleg cum poţi să îi spui unui bărbat roşcat, înalt, lăţos, care poartă 46 la încălţăminte… “buboc” (nici măcar “boboc”; până la urmă asta e varianta literară), sau unei femei care nu are lacăt la gură toată ziua – ”vrăbiuţă”. O fi ciripit vrăbiuţa, dar nu e totuşi moară stricată aşa cum e vecină-mea de la etaj 4 care mă scoate din minţi serile şi dacă e să fim sinceri, cântăreşte cât o morsă. De ce nu îi spune morsă, a?!
Ei şi mai încolo, ca în pădure…
Ia să îmi spuneţi, ce are în vedere un bărbat când îşi sună femeia, iubita sau… amanta şi o întreabă: “Ce face guriţa mea?!”. Eu i-aş fi răspuns: “Guriţa ta numai ce a spus o tâmpenie!”.
Să nu credeţi că sunt împotriva alintăturilor. Nicidecum. Dar parcă tot îmi vine să rog pe cei care se numesc căţei, curci, boboci… să fie mai inventivi. Dacă îi place femeii să i se spună vrăbiuţă când cântăreşte un centner, e în regulă. Nu am nicio problemă. Pur şi simplu nu înţeleg.
Ei, da ăsta nu e cel mai rău. Mă întreb uneori ce conotaţie are cuvântul… “pisi” pentru un neiubitor de pisici care îi spune aşa nevestei lui?!
“Pisi, mergi la masă?” sau “Pisi… ce mâncăm azi?!” sau “Pisoieş… eşti supărat?! Avem azi oaspeţi la cină!”. După o zi în care m-am trezit, am pregătit dejunul şi am strâns de pe masă, apoi i-am trimis pe toţi de-acasă pe unde le este rostul şi iar m-am apucat de gătit, apoi mi-am amintit că zilele astea parcă spălasem nişte rufe şi ar fi tocmai momentul să le înşir pe funie şi, să le mai fac loc şi pe masa de călcat unde mă aşteaptă un alt vraf de cămăşi, blugi şi… albituri, apoi… iar pus pe masă şi strâns… Şi după acest “carusel” ce nu are pauză, să-mi vină bărbatul acasă şi să îmi spună… Pisi?! O, nu… Nici nu vreau să-mi imaginez care dintre tigăi pot să o sacrific.
E altceva dacă îmi spui că am cap de curcă, adică sunt proastă rău, da nu mă fă găinuşă, te rog. Şi nu mă fă “răţucă”… asta o fi aceeaşi răţuşcă, da?! La ce oare se gândeşte bărbatul ăsta când i se adresează, alintând-o, răţușcă?! S-o fi gândit la povestea lebedei; pe mine mă duce gândul la tuleie, cotorul cela al penelor nedezvoltate… brrr. Nu, cu siguranţă, nu vreau să mi se spună răţușcă, bombonică, gogoşică, nici steluţă, nici bijuterie, nici comoară, nici pufuleţ, nici veveriţă.
Dar, cred că nu îmi e de-ajuns pentru azi şi vreau să continuu cu diminutivele.
Mi-am mai amintit de o mămică care îşi certa copilul într-o cafenea acum câteva săptămâni. Nu înţelegea ea ce prăjitură vrea să aleagă cel mic. Mi-am zis atunci că eu aş fi mai puţin tolerantă, asta până s-au aşezat la masa de alături şi am auzit cum îi vorbea copilului. Pentru câteva minute mi-a fost cu neputinţă să înţeleg în ce limbă vorbeşte… Îngăima ceva, dar era greu de înţeles… Cred că am citit pe buzele ei (deşi codul bunelor maniere nu prea aprobă aşa ceva). În tot ce a spus nu am auzit un cuvânt viu, întreg, matur; un cuvânt pe care copilul să aibă şansa să îl prindă şi din altă sursă, să îl audă aşa cum a fost el “creat”: păpicuţă, pateuţ, ceişor, sălăţică, ciocolăţică şi plimbărică…
Pur şi simplu nu îmi venea să cred că îi dă copilului atâtea sarcini, unui copil de aproape 3 ani.
Cum să decodifice el ce vrei tu să spui?! Cum să înţeleagă ce bombăneşti tu sub nas?! Ce vrei să îţi răspundă copilul, când dintr-un cuvânt atât de uşor de pronunţat, cum ar fi kiwi… tu îl pui să audă, să înţeleagă şi, altădată să îţi şi ceară o kiwiuţă…
Cred că nu e nevoie să dau mai multe exemple…
Voi cum “vă împăcaţi” cu diminutivele?! Pe tine cum te alintă soţul?!
P.S. Şi pe mine mă alintă, dar am avut noroc să fie original.