Am împlinit recent vârsta mamei mele…
După două decenii încă o mai aștept să revină, măcar în vis, pentru a putea sta de vorbă cu ea…
Am visat-o o perioadă după ce s-a ridicat la ceruri, cum revenea acasă de undeva de departe. Eu mă consolam cu gîndul că ea s-a tratat, iar decesul a fost doar un coşmar…Probabil, conștiința mea refuză să accepte că mama nu mai este…
Am minţit-o, tăinuind şi sperând şi eu, la rându-mi, într-o minune… dar am scuza căci, ştiind că va muri, o încurajam să lupte cu boala şi disperarea.
Ea, pare-mi-se, la un moment dat, se împăcase deja cu soarta. Regreta însă că nu ne va fi alături când vom ajunge la casele noastre și vom avea familii fiecare dintre noi.
Nu aveam nici 24 de ani…Am asistat neputincioasă la un verdict dureros pe care nu l-am putut schimba… era bolnavă de cancer. A murit pe 15 aprilie…Din acea zi, o parte din mine a rămas în captivitatea unei dureri, pe care timpul nu o diluează.
M-am conformat la înmormîntare presiunii unor tradiţii. Am bocit-o aşa cum cere datina din popor. Sper să fi fost pentru prima și ultima dată când am făcut ceva pentru ochii și gura lumii…Mi-aduc aminte cum am găsit ulterior două lalele căzute sub patul unde a stat sicriul…Un semn de ramas bun pentru cele două fete ale ei? O simplă coincidenţă?
Zestrea pregătită pentru nunţile noastre am dăruit-o celor care au venit să o petreacă pe ultimul drum. Am păstrat macrameurile croşetate de ea cu multă dragoste pentru noi în pauzele de muncă şi un set de veselă. Lucruri ca şi altele, care certifică valoarea lor emoţională incontestabilă…
Regret enorm că nu am găsit timp pentru a putea discuta cu ea despre lucruri banale, despre copilăria şi experienţele ei de femeie, soţie, mamă, despre neliniştile mele din adolescenţă sau despre proiectele mele din tinereţe…
A muncit enorm, cu o perseverenţă şi o hotărâre de a reuşi cît mai multe. Era mereu grăbită şi în activităţi, iar eu nu cunoaşteam atunci cât de relativă poate fi condiţia umană şi irecuperabil timpul.
Nici eu nu am fost prea deschisă cu ea, iar când am aflat că o pierdeam, am refuzat să cred că nu va mai fi. Căutam morfine, reveneam la fiecare 2 săptămâni acasă de la Chişinău şi vedeam cum se stinge precum o lumânare suflată de vânt…
Cu toții avem tendinţa de a face marea greşeală de a ne îndepărta de mama, crezând că o colegă sau o vecină ne poate fi o prietenă mai bună. Dar ne dăm seama prea târziu cât de mult ne înşelăm.
Curajoasă femeie…
,,De ce bărbaţii cred că noi femeile nu putem ţine pasul cu ei?”, se întreba mama. A fost un exemplu de femeie emancipată, deși, în vremurile acelea, în anii 70-80, se impuneau multe bariere de gen femeilor în comportament, atitudine.
Pe chipul ei citeam satisfacţie şi împlinire, în pofida oboselii după atâta muncă fizică, pe care nu o delimita că ar fi numai pentru femei sau numai pentru bărbaţi. Îmi aminstesc că a mers o dată şi la cosit.
Evident că a revenit sleită de puteri, dar mândră că a demonstrat că se poate, că și femeile au destulă putere şi rezistenţă.
Era foarte îngrijită…
Pe vremurile acelea femeile purtau părul lung, prins în coc, simbol al unei femei “cuminți și la casa ei”. Ea şi-a permis să-şi taie părul scurt pe la vârsta de 33 de ani, decizie care a fost extrem de dur criticată chiar de bunica, surorile ei, vecine. Tăticu a susţinut-o şi atunci, şi altădată, iar ea, deşi supărată până la lacrimi, le-a spus celor din familie că este în măsură să decidă ce poate să facă şi ce nu fără consimţământul lor. Ştia că nu sfidează bunul simţ, ci nişte norme anacronice.
Apropo, eu pentru prima dată am aflat de epilat şi de remediile de restabilirea a culorii părului de la mama mea încă din anii 80. Se informa mereu despre tendinţele de îngrijire a corpului, despre cele vestimentare, de decorare a casei, învăţa să vorbească corect româneşte împreună cu mine fiind studentă la filologie română. A avut o ambiţie sănătoasă de a fi prima în toate şi în echilibru cu sine, cu cei din jur, fără a renunţa la propriile valori.
Mereu am tins să fiu ca ea, să nu o dezamăgesc. Chiar și acum, când iau o decizie, mă gândesc cum ar fi reacţionat, căci am înţeles plenar, poate prea târziu, vorbele ei testamentare – “Eu mă realizez şi prin voi, copiii mei !”
Locație: Școala Republicană Specializată de Hipism
Stil: Daniela Cuzmiciov
Make-up: Emilian Crețu
Image Studiotel: (022) 22-69-52
mob: 068-777-291, 068-777-292
email: info@imagestudio.md
