De îndată ce am intrat în atelierul Lorinei Rusu, mi-am dat seama că mă voi reține. Nu doar datorită bijuteriilor pe care le făurește peste noapte, dar și pentru faptul că o tânără mai deschisă, energică și sociabilă nu am văzut.
Mi-a povestit viața ei de-a fir a păr. De la copilărie până la jobul din Frankfurt și afacerea pe care a pus-o pe roate.
Când eram mică, vroiam să fiu vânzătoare. Îmi amintesc cum mă duceam după pâine și vedeam la magazin o farfurie cu bănuți. Nu știu de ce, dar îmi imaginam că sunt banii vânzătoarei. Apoi, vroiam să fiu balerină, după care mireasă- da, eu credeam că să fii mireasă e o profesie. Dar, până la urmă, am ajuns să fiu cu totul altcineva.
Am absolvit Facultatea de Relații Internaționale, am lucrat o perioadă la Ministerul de Afaceri Externe și la Consulatul Moldovei în Frankfurt. Am descoperit lutul în Germania, la un târg. Am căutat pe internet cum se lucrează cu el și am dat frâu imaginaţiei. Lucram și, paralel, modelam diferite mărgeluțe.
Primul set l-a cumpărat soția Consulului General din Frankfurt. Eram tare mândră de mine. Apoi, a procurat o vecină de-a mea și atunci eu am prins la aripi. N-am înțeles din prima că pot face bani din asta, pentru că eram gata să le ofer drept cadou.
M-am înregistrat pe un site unde socializau mai multe meșterițe, am început să particip la primele târguri. Apoi, am luat locul 1 la un concurs. După ce s-a terminat misiunea mea în Frankfurt, m-am întors acasă cu două genți de lut.
Când am început toată activitatea asta, aveam un motto: “Visele devin realitate.” Și îți explic de ce! Într-o noapte, am visat un far maritim, l-am văzut foarte clar. Mai târziu, am căutat pe internet felinare și am văzut imaginea pe care am visat-o, exact așa. Nu-mi venea să cred. M-am urcat în mașină, am mers la farul din vis și mi-am dat seama că e realitate. După asta, vedeam în vis lucrările, îmi imaginam cum trebuie să le asamblez, cum să le combin. Și atunci am zis: fiindcă le visez, pot să le transform și în realitate.
Nu-mi place să mă inspir, nici să urmăresc alte lucrări, pentru că memoria vizuală depozitează undeva această imagine și, fără să-ți dai seama, te inspiri. “Buba” moldovenilor: copiază, nu vor să recunoască și zic că se inspiră. Nu sunt de această părere, chiar dacă e realizată altfel, ideea se citește. Și vezi foarte bine cine se inspiră de la tine.
Până acum, am în portofoliu peste 3000 de lucrări. Fac asta de vreo 8 ani, muncesc singură și asta e cel mai complicat. Poți să trăiești din acest job în Moldova, dar foarte modest. Atunci când m-am întors din Frankfurt, am început totul de la zero, mă întrețineam singură doar din lucrările pe care le vindeam pe la târguri.
Făceam bijuterii din lut polimeric din necesitate, nu din plăcere. După, mi s-a propus un post de muncă în oficiu, foarte bine plătit și am acceptat. Dar, în timp, am înțeles că nu poți să lupți pe două fronturi și am renunțat la lut. După vreo 3 ani în oficiu, am înțeles că viața trece pe lângă mine și am zis să plec.
Am început din nou să-mi vând lucrările pe la târguri, să-mi fac o imagine. Nici acum nu înțeleg de ce mai fac asta pentru că veniturile nu sunt atât de mari, noroc de bărbatul care mă sprijină, mă susține și merge cu mine oriunde.
Prețurile bijuteriilor variază în dependență de model și de orele de lucru. De exemplu, acum fac niște cercei în stil etno, care-mi iau peste 2 zile. Respectiv, prețul e mai mare. Cerceii variază de la 80 până la 400 de lei. Mai fac și broșe, mărturii pentru nuntă, pentru cumetrii, cănuțe, lingurițe.
Lucrez acasă cu materia primă, apoi le asamblez la oficiu. Lucrez și până la 5-6 dimineața. Pot să zic că mai mult trăiesc în weekend, iar întreaga săptămână lucrez. Foarte rar am timp de escapade.
Acasă, mă așteaptă nu doar iubitul, dar și Rizza. Totul a început de la faptul că colegii și prietenii mă asociau cu o veveriță. Mai târziu, am primit o veveriță jucărie în dar și mi-a venit ideea să fac o colecție. După ce de Ziua Copiilor am postat o fotografie cu o veveriță, mi-a scris cineva că au fost găsiți niște pui fără adăpost. Am mers într-un suflet să-mi iau și eu unul. Am ajuns acasă, nu știam ce să fac cu el, cu ce să-l hrănesc, la cine să apelez. Până la urmă, am pus-o pe picioare pe Rizza. Mai târziu, am mai luat doi pui, dar i-am donat ulterior. Acum, am rămas cu Rizza, doi motani și un câine.
În viitor… planific să-mi dezvolt afacerea. Aș vrea să găsesc pe cineva care să mă ajute, dar să o facă din dragoste, nu doar pentru bani.