Ştiam că îşi duce traiul pe undeva … Ştiam că vine atunci când nu o chem dar, ştiam că are ea un fel de stare, cum să-i spun … “de dulce-acrişor”, stare care îmi place cel mai mult şi care vine foarte rar în faţa mea.
Azi, m-am trezit de câteva ori; mai întâi din cauza unui vis urât, atât de urât încât … am urât şi noaptea care i-a fost mamă, apoi de la ţipetele nu-ştiu-cui, apoi de la soarele care voia cu tot dinadinsul să-mi strice dispoziţia, apoi …. suflete bizare, neştiutoare, needucate şi.a.m.d …
La dejun, mi s-a aşezat în faţă Tristeţea, da nu aşa, pur şi simplu. Vreau să spun că nu s-a aşezat ca o muiere educată care vine şi se aşază acolo unde îi este scaunul, nu …. asta şi l-a tras sub ea, să-i fie mai comod şi mi-a dat de înţeles peste vreo două ceasuri că soarele care mă trezise cu noaptea în cap încă nu prevestea nimic rău …
Pe la ceasul 11 al dimineţii, îmi veni să fac moarte … de Tristeţe: nebuno, cară-te din ochii mei, piei!!!!! Nu vreau să te văd!!! Ajunge, strigam eu ca apucata, iar asta, stătea tupilată în stinga mea şi prorocea ploaie cu grindină şi umflarea Dunării din ochii mei. Du-te cu Dumnezeu şi lasă-mă în legea mea aşa cum sunt: nevorbită.
Nu, … ea stă deoparte şi de alta a ochilor mei ca şi cum ar fi venit la pescuit. Nu sunt ochii mei păstrăvărie, fă! Du-te! Lasă-mă, am zis. Să mă ia luna sub aripa ei şi să mă legene în răcoarea unei dimineţi eliberate.
Vreau să stau faţa în faţă cu Tihna şi să vorbim de ale noastre.
** ** **
Tu, de câte ori ai timp să stai în tihnă?! De câte ori ai curajul să iei totul firesc, cu înţelepciune şi răbdare?! Ş-apoi, cine a spus că pe “vreme de tristeţe” ardeii umpluţi nu ies buni?! Eu am nevoie de timp şi … curaj ca să stau în tihnă.
Ţie ce îţi lipseşte?!