O felicitare…

Îţi mai aminteşti de anii de şcoală?!
Ştii de ce te întreb?
Îmi amintestc cum deodată, înainte de Sărbători, mă apuca hărnicia şi nu mai…făceam „mor-mor” când mă trimitea mama după pâine, chibrite şi sare la magazin. Nu mă duceam la supermarket, dar treceam pe lângă „poştă” sau „Luminiţa”… şi acolo, sub sticlă vedeam cele mai frumoase felicitări de Anul Nou. Fără sclipici, fără personaje necunoscute, ieftine, dar atât de frumoase şi miroseau a vopsea, a tipografie.
Zilele acelea îmi păreau cele mai frumoase.
Mă pregăteam din timp pentru acest eveniment.

Nu mă întreba ce făceam. Dacă ai apucat să fii şi pioner, cu siguranţă nu ai uitat nici cum scriai felicitări şi le împărţeai profesorilor.
Aşteptam duminica dinaintea vacanţei, mă aşezam lângă geam (nu ştiu cum se întâmpla că mai mereu ningea la fel de frumos cum ninge în această seară) şi căutam în adâncul meu de copil cuminte cele mai frumoase cuvinte, şi le aşezam la fel de frumos pe hârtie, şi i le duceam mamei să se uite peste ele, iar dacă scăpam vreo literă, of … ce ciufuleală era pe coama mea.
După ce mama le verifica, începea alegerea felicitărilor şi a destinatarilor. Cele mai frumoase le scriam pentru cei mai “cuminţi” profesori, celelalte pentru cei care mă „chinuiau” des cu „treci la răspuns…”.
Şi scriam frumos, şi aveam şi o lamă, luată de la bunelul pentru cazuri excepţionale (asta în loc de corector) şi după ce scriam cu roşu numele profesorului, înşiram mai jos urări de tot felul; unele mai frumoase, altele… mai stupide, dar erau dezarmant de sincere. Erau scrise de un copil… şi copiii… ce mai calea-valea… nu cred că ei le citeau, de fapt, nu că nu cred, dar ştiu acest lucru.
În primul rând pentru că primeau zeci de cărţi poştale, iar în al doilea rând pentru că toate textele erau la fel.
Câteva zile în urmă, răsfoiam o carte de-a mamei şi am găsit o “felicitare”.
Pesemne, a fost scrisă demult; era în chirilică.
Stimată, Pelagheea Xenofontevna!
(prenumele era mereu scris cu o greşeală)
Permiteţi-mi să Vă felicit cu Anul Nou!
Vă doresc sănătate, prosperitate şi fericire.
Elevi cuminţi şi rezultate nemaipomenite.
Cu profund respect, elevul cl. 9 – B, Mihai Turceac.
De ce reproduc asta?! Nu ştiu. Aşa îmi veni mie.
De fapt, este aici un nod pe care îl tot dezleg în mintea mea de câteva zile. Căutam ceva pe Google săptămâna asta şi la un moment dat, am dat de un portal foarte frumos structurat, uşor de accesat şi util. Am mai rămas ceva vreme acolo, am mai căutat ce-mi trebuia şi, când tocmai mă pregăteam să plec, apăru pe ecran o frumoasă felicitare, de-asupra căreea era scris: „fă click şi bucură-ţi jumătatea”.
Şi, mă năvăli aşa o tristeţe, de aia din care te scoate doar un plâns clocotit, deşi eram liniştită şi bine-dispusă.
…cât de uşor e să fii „drăguţ şi iubitor fără margini”. Stai pe net, vorbeşti cu cine vrei tu la telefon, nu ai timp să iei cina cu familia ta, nu apuci să aduci o lalea de Ziua Mamei, în schimb, după ce ai luat masa cu amantul sau amanta în oraş, după ce… ai tras o înjurătură grasă, după ce… nu-ţi mai aminteşti din prima cum îl cheamă pe omul tău drag şi când e ziua lui de naştere, faci CLICK… şi totul e ca şi cum ar fi nou-nouţ: „Iubitule, eşti totul pentru mine”, „Dragostea mea, îmi lipseşti atât de mult”… Motănaşi şi vrăbiuţe, buchete de flori virtuale, păpuşi vorbitoare, căţei cu ochii înlăcrimaţi… ei ne înlocuiesc, ne ţin de urât şi ne arată cât de mult „trebuim” celuilalt. Atât de uşor e să „iubeşti” virtual, nici nu ne-am fi imaginat acum 10 ani, şi e muuult mai ieftin. Numai că există totuşi un „nimicuţ” care omoară tot omenescul, toată emoţia, tot ce ai adunat în nopţi de iubire şi în zile de aşteptare, în primele plimbări nocturne şi în sfioasele îmbrăţişări care îţi umpleau stomacul cu fluturaşi şi alte gângănii.
Am ales o pisică şireată, un căţel supărat şi singur, un copilaş cu ochi albaştri… şi un Moş Crăciun (ce-i drept nu am înţeles ce naţie reprezintă), am ales un mesaj (şi această opţiune este trecută pe lista de “plusuri”, însoţită de o remarcă „nevinovată”; ceva de genul… „nu ai inspiraţie? alege unul dintre mesajele de mai jos…”).

Nu a durat mai mult de 10 minute ca să le programez în aşa fel, încât să ajungă câte una în fiecare zi (cu excepţia zilelor de odihnă, că oricum nu le va observa). Apoi, mi-am trimis şi mie una ca să-mi amintească că pe 3 ianuarie… nu ar fi rău… să mai … trimit vreo 10 „declaraţii de dragoste”… care mă „vor scuti” de oboseala de a scrie mesaje… cu „te iubesc” în sec. XXI. Dacă eram mai perseverentă, găseam şi din alea care o spun cu voce…
Cre că am mai întrebat: de ce scriu asta?! Pentru că mă ia o tristeţe, în preajma Sărbătorilor de Craciun.
Nu mai găsim loc pentru acele zile de duminică, în care toată familia se aşeza să compună mesaje pentru cărţile poştale.
Simple bucăţi de carton… uneori stângaci desenate, cu mesaje banale. Ele duceau puţină lumină departe; celor pe care nu i-am văzut, de care ne este dor… celor pe care nu-i vom putea vizita de sărbători.
Duceau doruri şi nu întârziau niciodată.
Simple bucăţi de carton… în care încăpea atâta viaţă, atâta dragoste, atâta emoţie, atâta aşeptare…
Simple bucăţi de carton… aminteau lumii că au venit Sărbătorile, iar nouă… că mai suntem… vii.
Am găsit ceva interesant. Din istoria cărţilor poştale…
Povestea spune că prima felicitare de Crăciun, a fost inventată în Marea Britanie. Se apropia Crăciunul, iar sfârşitul anului 1843 nu-i aducea lui Sir Henry Cole nimic alceva decât copii mulţi, oboseală şi cheltuială în vacanţă. Tocmai încheiase o discuţie neplăcută cu soţia. Ea insista asupra unei vacanţe prelungite, altfel, rudele pe care nu vor apuca să le viziteze, se vor supăra. Sir Henry încercă să-i explice că e prea costisitoare această călătorie, în plus ea nu-ţi dă nimic, decât doar surmenare. În loc să stea tolănit pe canapea, trebuie să colinde tot comitatul Saxoniei de Sud. Şi-apoi, nu şia cum să-i explice că un direcor de muzeu nu câştigă cât un director de bancă… Aşa se făcu, că tocmai când îi erau gândurile mai negre, intră la el un prieten care mai era şi pictor. Între două trabucuri, i-a povestit ce are pe suflet şi l-a rugat pe John Calcott Horsley să-i dea un sfat. Ăsta l-a sfătui să le scrie scrisori tuturor prietenilor şi rudelor îndepărtate…
Bună idee, dar nu pentru Sărbători… s-a gândit Sir Henry. După o oră de poker, găsi soluţia: nu va trimie scrisori obişnuite, va trimite scrisori deschise, pe care să fie desenată întreaga familie Cole.
Zis, ca şi făcut.
John îi aduse a doua zi schiţa primei felicitări. Imaginea îi prezenta pe membrii familiei Cole care sărbătoreau în jurul unei mese. Această carte poştală ilustrată a fost prima care a bucurat ochii celor care au primit-o.
p.s. Şi în zilele noastre, britanicii trimit cele mai multe cărţi poştale din lume, expediind cam 27 de felicitări pe an. Anul trecut, tot la ei, s-au vândut cam 2,31 milioane de felicitări, dintre care 1,6 milioane de Crăciun. Regina Marii Britanii expediază cam câte 10.000 de felicitări de Crăciun.
Încă un argument: Felicitarea pe care am găsit-o în cartea mamei are cel puțin 20 de ani… Zi-mi şi mie, ce voi avea eu în cutia cu mărunţişuri? Ce voi ţine eu sub fotoliul în care îmi voi petrece zile bătrâneţii?! Ce-mi voi aminti eu când voi privi spre flăcările din şemineu?! Ce voi ţine în mână?! … insrucţiunile de pe net? mousse-ul care mă ajuta să fac Click emoţiilor mele, senimentelor mele, amintirilor mele? Ce iau cu mine din tinereţe, dacă nimic nu vreau să iau… şi nimic nu vreau să păsrez…

p.s.s. Tu când ai trimis ultima oară o carte poştală?!
Trimie o carte poştală părinţilor. Scrisă de tine. Să vezi ce căldură va năvăli în inima ta… Fă-o, te rog…

Anne Hathaway surprinsă într-o ipostază jenantă. S-a văzut tot!
Articolul anterior
Cea de-a şasea participantă „Miss Shaping 2012”!
Articolul următor
Alte articole interesante