Șocant! O jurnalistă povestește drama pe care a trăit-o în copilărie

19/01/2016

Femeia a vorbit despre bătăile pe care le-a primit de la părinții ei până când a terminat Universitatea. Mai mult, aceasta a povestit că era înjosită și făcută de nimic zilnic de tatăl ei. Acum, cei care i-au dat viață, nu mai sunt printre noi, însă Gabriela Lupu nu știe dacă i-a iertat.

“Pentru că mulţi dintre prietenii mei de pe facebook pe care îi preţuiesc mult şi-au pus sufletul pe tavă vorbind despre bătăile primite în copilărie mă simt nevoită să spun şi povestea mea.

În casa familei Lupu din cartierul Ţiglina 2 din Galaţi lipsea adesea apa caldă sau lumina, dar niciodată bătaia. Fratele meu care e cu 7 ani mai mare acceptase asta ca pe un dat. Cum amândoi eram ochelarişti, tata ne alinia şi la semnalul „Jos ochelarii!” se dezlănţuia infernul. Ochelarii erau scumpi, noi, copiii, însă, eram gratuiţi. Nu ştiu exact ce lucruri atât de cumplite puteam face noi, dar cafteala era fără limite.

Mama era una dintre cele mai bune învăţătoare din oraş, dar acasă orice tact pedagogic era anulat. Venea pe la ora 1 acasă, după ore, începea să citească din colecţia romanelor de dragoste de la editura Univers şi orice şoaptă o deranja. O deranja atât de tare încât atunci când tata venea rupt după 12, 14, 20 de ore de muncă la combinatul siderurgic îi cerea imperios să ne caftească pentru că nu se mai înţelege cu noi. Iar el de-abia aştepta.

Dacă prezenţa noastră era prea evidentă în casă nici nu-l mai aştepta pe tata. Ne altoia ea în persoană. Mama ne bătea cu făcăleţul, iar tata folosea cureaua. Drept urmare, când am început să-mi iau viaţa în mâini, şcolăriţă fiind, pe lângă caietele de dictando şi cele cu pătrăţele pentru aritmetică în fiecare zi căram în ghiozdan o curea de-a tatei şi un făcăleţ de-al mamei, armele „crimei”. După ore urcam într-un autobuz, coboram într-o staţie oarecare şi le aruncam la primul coş de gunoi cât mai departe de casă. Multă vreme taică-meu şi-a legat nădragii cu sfoară, iar mama nu a mai avut cu ce învârti aluatul.

Tot din acea perioadă datează şi recunoştinţa mea faţă de teatru. Fratele meu îşi încasa bătaia stoic, dar eu m-am opus. Am făcut o mică regie şi i-am spus: „Când tata zice „ochelarii jos!” ştim bine ce urmează. După ce îţi dă o palmă (tata ne caftea mereu, ritualic, în ordinea naşterii, frate-meu era bulit primul) te faci că leşini. Şi după aia am eu un plan.”

Zis şi făcut. Tata a dat, frate-meu a „leşinat”, iar eu m-am urcat cu un salt în cârca tatei şi am început să-i dau şi eu cu pumnişorii mei mici: „Criminalule! Omori copilul!”

Frate-meu a plecat la facultate şi dus a fost. Am rămas eu să încasez bătăile. Ultima a fost chiar în ziua în care am terminat facultatea. Eu eram fericită că luasem licenţa şi nu voiam decât să merg cu prietenele mele la plajă. Mama m-a închis în casă, iar tata mi-a ţinut un discurs: „Chiar dacă acum ai o diplomă nu uita că tot un rahat eşti!”, mi-a zis omul care mi-a dat viaţă. „Şi dacă nu respecţi regulile familiei Lupu n-ai decât să pleci.”

Asta am şi făcut. Am plecat. Cu o rochiţă de vară şi cu şlapi în picioare. La început nu m-am dus prea departe, ci doar peste stradă, la prietena mea Rodica. După aceea am plecat la Bucureşti, unde am fost întâi profesoară şi apoi jurnalistă. Câţiva ani nu am dat pe acasă. Apoi, tata s-a îmbolnăvit de cancer şi mama a făcut accident vascular. Cumva, supărarea mea nu mai conta.

Am fost lângă ei, şi eu şi fratele meu, până la sfârşit, chiar dacă multe lucruri au rămas nespuse între noi. Acum, după ce ei nu mai sunt, ar trebui să mă liniştesc. Dar nu e deloc aşa. Pentru că din cauza faptului că orice aş face tot „un rahat” sunt m-a făcut să îmi doresc cu disperare că fiu iubită până acolo încât am acceptat nedrept de multă vreme în viaţa mea un bărbat abuziv. Pentru că, nu-i aşa, mă învăţasem deja cu bătaia. Şi când cineva vrea să mă mângâie pe cap, eu mă retrag speriată de frică să nu primesc o lovitură.

De curând prietena mea Rodica, cea care m-a adăpostit când am fugit de acasă, mi-a adus scrisoarea pe care tatăl meu mi-a scris-o chiar atunci, la plecare, scrisoare rătăcită printre notiţele noastre de la cursuri. Iată ce-mi scria tatăl meu: „Cu fiecare zi ce trece decazi şi o să ajungi un nimic, iar de nimic nimeni nu are nevoie.”

Le fac pomenile, le aprind lumânări, mă rog pentru ei. Dar i-am iertat? Nu ştiu.”

Text apărut pe pagina de facebook a jurnalistei!

Psiholog, despre cuplurile care divorțează, deși sunt compatibile: „Pe scurt, divorțează din cauza celorlalți”

Un subiect abordat des în societatea noastră este divorțul, adesea dureros și cu suflete nevinovate la mijloc, copii acolo unde este cazul. Dar câte dintre aceste despărțiri se produc pentru că dragostea chiar dispare? Nu te-ai gândit vreodată că doi oameni care se despart pot să se iubească în continuare? Sau că atracția și compatibilitatea dintre ei nu dispare, chiar dacă au decis să o ia pe drumuri separate?

Doctorul Cristian Andrei este unul dintre cei mai apreciați psihoterapeuți din România. Invitat în emisiunea „La Măruță”, specialistul a vorbit despre posibilitatea existenței unor sentimente ce rămân în urmă, în ciuda producerii unui divorț.

Ei bine, doctorul Cristian Andrei a avut ocazia să analizeze astfel de cazuri și să își dea seama care sunt factorii ce îi îndepărtează pe soții ce ajung să devină, în cele din urmă, foști soți. Iată explicația expertului:

„Pe scurt, divorțează din cauza celorlalți. În timp ce oamenii se iubesc, sunt în dragoste, cei din jur nu sunt în dragostea aceasta. De obicei, lumea nu prea e de acord cu dragostea ta. E o intimitate, nu simt ceilalți ce simți tu față de persoana cealaltă. Ei bine, acești detractori – exemplul clasic este soacra, sunt cei care spun „nu, nu cu ea/nu cu el, nu așa, nu acum, stai să vedem” – aceștia așteaptă acest moment, când există dificultatea între cei doi. Și ei funcționează ca niște catalizatori în despărțirea celor doi și le spun „Vezi? Vezi că o să îți ia asta, să nu te lași mai fraier decât celălalt”.”

Potrivit spuselor doctorului Cristian Andrei, sentimentele rămân, doar că ele ajung să ia altă formă. Practic, dragostea se transformă în ură și o relație ce a fost cândva frumoasă devine un război greu de gestionat sau de oprit.

„Și se ajunge bineînțeles la aceeași pasiune, pentru că dragostea nu se termină pe 26 mai sau pe 30 iunie când se pronunță divorțul. Ea continuă, dar din cauză că lumea din jur începe să demonteze această dragoste, ea se transformă tot într-o pasiune și anume, ura, conflictul. Este același sentiment, practic, aceeași intensitate, numai că este interpretată nociv. Și îi vezi pe ăștia doi cum își dau întâlnire la tribunal, la notar, ei s-ar duce cu floricele, s-ar mai pupa un pic, dar stai că suntem în divorț. Și judecătorii cu experiență știu, cei de la civil, da? Știu că nu se prezintă la termen sau vrea neapărat să-l aducă pe celălalt pentru nu știu ce partaje prelungite. Doar, doar s-or mai vedea ăștia doi că se iubesc.

Știi cum era la școală, dacă mai ții minte, băiatul X și cu fata Y se urau între ei, dar lumea din jur știa că ei se iubesc. Și așa este și la cazurile de divorț. Ei în continuare mai au ceva, cel puțin unul dintre ei mai tânjește după celălalt, dar lumea din jur nu și nu. Trebuie scandal, trebuie împărțeală, trebuie ură, trebuie răzbunare, defăimare și așa mai departe. Și sunt și niște copii pe undeva pe acolo, care nu înțeleg nimic. Cum s-a întors frumusețea pe fața cealaltă între părinții noștri? Că asta este problema, de fapt.”

Pentru că este medic neuropsihiatru pentru copii și adolescenți, a văzut multe cazuri în care copiii au fost cei mai afectați de aceste rupturi dureroase.

Fetiță blondă care a rupt un desen în care se află părinții ei care s-au despărțit

„Nu este ok să faci confuzia între problema de cuplu, cu sexualitatea, cu toate lucrurile alea, dacă nu-s pentru copii și să bagi copiii ca argument în așa ceva. Majoritatea bagă copiii la divorț ca parte de negociere, ca răzbunare: „Lasă că îți arăt eu ție, îți iau copiii”. Așa ceva trebuie să înceteze în această țară, de dragul copiilor. (…) Există divorț/despărțire în cuplu, dar nu trebuie să existe și față de copii. Nu trebuie să existe aceleași argumente și față de ei.”, a mai explicat psihologul în cadrul emisiunii, potrivit divahair.ro.

Specialistul a oferit mai multe exemple de posibile motive pentru care partenerii se pot îndepărta, deși se iubesc în continuare. Iată ce a zis:

„Geloziile de genul gelozia soacrei, fratelui sau a surorii, gelozia prietenilor, gelozia prietenilor de băieți – „Ce, mă, te însori? Păi și cu noi ai terminat-o? Ești sub papucul nevestei?” Și fără să își dea seama, acești bărbați, acești băieți subminează cuplul acestui om – „Hai, vino și duminica asta, hai că nu stai mult!” și îi dau lui senzația că trebuie să fie un bărbat adevărat, nu să facă ce zice nevasta.”

Ce înseamnă asta? Că există șanse mari ca unele căsnicii ajunse în pragul divorțilui să fie reparate dacă soții lasă orgoliul în spate și nu mai apleacă urechea la vorbele celor care fac tot posibilul pentru a-i îndepărta.

„Dacă între soții care spun că vor să divorțeze mai există și ură, înseamnă că, de fapt, mai există pasiune și că dacă ar fi sinceri unul cu altul, ar putea să se împace. Și trebuie să știți că ura dintre voi doi este, de fapt, a celor din jur. Pentru că sunt sentimente, dar sunt interpretate altfel din cauza celor din jur.”, a concluzionat doctorul Cristian Andrei.

Ce femei nu au voie să meargă la Înviere!

Sfânta noastră Tradiţie, păstrată neschimbată de două mii de ani, spune că femeia este specială în perioada lunii când sângerează din organul născător de prunci. Clericii sfătuiesc femeile să se roage acasă și să nu intre în Biserică până în ziua a opta.

Nici in curte nu poţi asculta Liturghia lipită de zidul Bisericii, pentru ca curtea oricărei Biserici este sfinţită de episcopul locului, conform cuviosului Ilarie, potrivit antenastars.ro.
De asemenea, în această perioadă femeia nu are voie: să se împărtăşească, să ia anafură, să bea apă sfinţită, să se împreuneze cu bărbatul. Iată cuvintele lui Dumnezeu, aşa cum apar ele la scriptură, în Levitic 15, versetele 19-28.
„Mulţi vor zice că asta e legea veche, dar Măicuţa Domnului a respectat-o, deşi era pururea curată fecioară! De aceea, tu ca femeie trebuie să urmezi acest exemplu, să nu vii la Biserică şi să nu te atingi de cele sfinte atunci când borhotul pântecelui se revarsă. Nerespectarea acestei rânduieli este mare păcat, pentru care vei da seamă”, scrie cuviosul Ilarie pe blogul personal.

sursa: antenastars.ro

„Degeaba ignorăm instinctul”. Cum ştii că eşti în relaţia nepotrivită. Sfaturile unui parapsiholog

Viața de cuplu nu este mereu roz, iar atunci când vine vorba despre aceasta, unele semne te pot ajuta să îţi dai seama că eşti în relaţia nepotrivită. Iată ce sfaturi are un parapsiholog.

„Sunt multe semne care ne arată că nu este locul nostru acolo. Noi vom vorbi despre patru moduri în care putem afla. De pildă, când unul din ei stă de vorbă la telefon şi celălalt se învârte în jurul lui şi vrea să discute.

Atunci când zâmbeşti din ce în ce mai rar. Pe faţa oamenilor se pune tristeţea, dispare sclipirea. Oamenii când sunt fericiţi, atunci când sunt iubiţi, le sclipesc ochii. Când începe să îţi dispară sclipirea din ochi şi nu mai zâmbeşti atât de mult cât zâmbeai, trebuie să îţi pui întrebarea dacă eşti lângă persoana potrivită. Dacă te face să zâmbeşti, dacă te face să râzi, dacă te face să te simţi iubit, dacă îţi dă atenţie. E valabil şi viceversa. Nu numai femeile au sclipici în ochi.

Te confrunţi în mod constant cu o stare de agitaţie. Atunci când îşi găseşte lucruri de făcut. Ar pierde timpul oriunde şi cu oricine, numai să nu ajungă acasă. E un semn. Când începe să facă chestia asta, e un semn. Şi femeile au chestia asta de a se simţi anxioase în prezenţa bărbatului. Când li se pune lor pata pe ceva, încep să devină nervoase şi anxioase.

Un alt lucru este legat de insomnii. Oriunde te-ai duce, chiar dacă dimineaţa te aşezi să bei cafeaua, ele se aşează pe marginea ceştii şi se uită în ochii tăi. Alea sunt gândurile tale.

Cea din urmă, dar nu ultima, este atunci când simţi că ceva nu este în regulă. Instinctul tău ştie de cele mai multe ori. Degeaba ignorăm instinctul. Este primul care sesizează toate schimbările, toate energiile, toată starea, simţim când minte, când nu minte, când e agitat partenerul, când ascunde ceva.

Dacă eşti într-o relaţie fericită, instinctul doarme. Pentru că nu simţi acea formă de alarmă. Instinctul nostru simte alarma. Senzorii noştri spun ceva. Dacă simţim chestiile astea trebuie să vorbim, să discutăm. Dacă eu am o suspiciune, dacă am o stare de agitaţie. Discută, nu lăsa lucrurile la interpretarea altora, pentru că pe ceilalţi nu îi interesează.

Acestea sunt lucrurile pe care le putem vedea înainte de a fi parteneri de viaţă. Tocmai atunci, la început, trebuie bătut fierul cât e cald, când e îndrăgostirea maximă. E bine că eşti orb, pentru că te înveţi cu unele lucruri pe care partenerul tău le face şi le iei ca atare.

Sunt multe cupluri în care, după zece ani, oamenii sunt perimaţi. Aşa că, văzut, plăcut, luat. E o loterie, dar noi simţim care este partenerul nostru, noi simţim care poate fi tatăl copiilor noştri. Şi bărbatul simte cine poate fi mama copilului lui. Asta se vede de la început”, a povestit Lidia Fecioru, bioenergoterapeut, în cadrul emisiunii Adevăruri ascunse, potrivit antena3.ro.