Ecoul războiului lasă răni adânci, chiar dacă au trecut ani: unii își amintesc de timpurile vitrege în calitate de copii, alții au aflat poveștile dureroase de la bunici fiind nepoți. Ala Nemerenco, ex-Ministrul Sănătății, a relatat istoria familiei sale, marcată de nedreptatea războiului – o istorie ca un scenariu de film care ne-a impresionat.
,,Pentru mine 9 Mai nu este sărbătoare. Este și va mereu Ziua Tăcerii. O zi închinată memoriei tatălui meu, un simplu ostaș care s-a întors viu acasă”, relatează Ala Nemerenco, într-o postare pe pagina sa de facebook, dedicată zilei de 9 Mai.
,,Despre 9 Mai. În alte culori”.
,,Acesta este tatăl meu. În timpul Războiului al II-lea mondial, a fost ostaș a două armate – română și roșie”.
,,Războiul l-a început chiar în iunie 1941, ca însoțitor a unui convoi mare de grâne colectat din județul Soroca și trimis departe, în inima fostei URSS. Pe teritoriul Ucrainei convoiul a ajuns în încercuire, iar toți convoirii – și militari, și civili – în lagăr nemțesc. Într-o noapte fără lună, o parte din ei au evadat, jumătate au fost răpuși în stepa ucraineană, jumătate au scăpat cu viața. E lungă povestea, bună de scenariu de film, cum a ajuns teafăr acasă când toate drumurile erau ticsite cu trupe germane care înaintau spre Est. Imediat ajuns acasă, a fost recrutat în Armata Română. A trecut pregătire specială în Batalionul vânătorilor de munte și mare noroc a mai avut – colegii lui au fost trimiși toți pe front, el însă – în dispoziția secției afaceri interne a unității militare din Craiova, unde a și rămas.
Din septembrie 1944, tata este recrutat în armata roșie și trimis direct în lupte. Mai târziu e grav rănit, petrecând câteva luni prin diferite spitale militare, ultimul tocmai în Vologda. A rămas viu datorită penicilinei salvatoare venită de peste ocean. După însănătoșire, iar pe front, în lupte. Supraviețuiește și măcelului de la lacul Balaton, una din operațiunile decisive ale finalului de război. Victoria o întâlnește în Viena. S-a întors la vatră în 1946, fiind reținut în contingentul armatei sovietice dislocate în Ungaria.
…Tata a supraviețuit acelui măcel. Dar a plecat mult prea devreme din viață, abia cunoscându-și nepoții. Nu urmărea la TV paradele militare, și nici filmele despre război – le numea propagandiste și mereu mă lua peste picior cand fiind copil, le priveam – “Tu iar privești prostii?” Unica excepție a fost epopeea “Eliberarea”. A evitat orice discuție despre război. A cunoscut tranșee, praf de pușcă, bombe care cad, moarte, sânge, frig, ploaie și multă durere.
Nu i-a plăcut 9 Mai. De fapt, lor, veteranilor de la țara nu li se aduceau prea multe onoruri ca celor din Chișinău, Bălți sau Tiraspol. Sunt multe de spus aici, dar azi le las. Odată, i-au invitat la raion, le-au dat încă câte o medalie și cadou …. o pătură. Când a revenit, a plâns. A fost prima și ultima dată în viață când l-am văzut plângând – cu fața în pătura ce o ținea în palme. Era plata pentru sângele vărsat. Alții nu au mai ajuns să-și primească pătura de la țara care pretindea că e printre primele în lume…
Acest război le-a luat copiilor mei bunicul. Chiar dacă a supraviețuit, nu a ajuns să se bucure de ei – erau mici de tot când a plecat de printre noi. Acest război a luat viața a zeci și sute de milioane și a mutilat viețile altor sute de milioane, a schimbat hotare, a despărțit popoare. Al nostru popor, unul pașnic de tot, a pierdut pe front sute de mii de feciori. Acest război ne-a schimbat și pecetluit soarta ca popor. Iar de la sfârșitul lui și până acum tot trăim modelul „eliberatorului” – sărăcie, gropi, glod și Katiușa pe 9 Mai.
Pentru mine 9 Mai nu este sărbătoare. Este și va mereu Ziua Tăcerii. O zi închinată memoriei tatălui meu, un simplu ostaș care s-a întors viu acasă”.
Sursa: Facebook