Schimbări în Europa. Ar trebui să ignorați multe dintre articolele referitoare la rezultatele alegerilor europene. Prognozele înfrigurate despre un val populist nu s-au materializat și majoritatea titlurilor de știri vor fi o variantă de „Centrul rezistă în fața avansului extremei drepte”, scrie evz.ro.
Două lucruri necesită să fie conștientizate: în primul rând, astfel de titluri de știri sunt o mostră de ceea ce numim acum „cope” [în engleză, a apela la un mecanism de autoamăgire pentru a te acomoda cu o realitate neplăcută – n.trad.]. În al doilea rând, Europa a intrat într-o nouă eră politică. Natura politicii la nivelul întregii UE s-a modificat în mod vădit. Cel mai dramatic deznodământ, decizia îndrăzneață a lui Emmanuel Macron de a dizolva Adunarea Națională și a convoca alegeri anticipate, reflectă faptul că Franța este un prevestitor sau, dacă vreți, un model la scară mică al transformărilor generale din Europa.
Europa suferă schimbări profunde
Rezultatele denotă, deloc surprinzător, variații mari de la țară la țară. Dar, chiar și așa, se conturează un tipar. Mai întâi, au fost progrese majore înregistrate de așa-zisa „extremă dreapta” (în realitate dreapta populistă sau național-colectivistă [prin al doilea termen s-ar putea înțelege fascismul clasic interbelic; vezi denumirea formală a nazismului, „național socialism” – n.trad.]). Tendințele cele mai pronunțate sunt în Franța, Germania și Austria, dar sunt vizibile și în general. Știrile ignoră o parte dintre ele, întrucât unele partide populiste mari nu fac parte din vreunul dintre cele două grupuri parlamentare populiste (ECR și ID).
În al doilea rând, centrul-dreapta (PPE) a evoluat bine, ieșind învingător în Polonia, Germania și Suedia și realizând progrese minore per total. Centrul-stânga a primit lovituri pe alocuri, mai ales în Franța și Germania, dar a rezistat în Italia și Spania. Trăgând linie, a stagnat.
În al treilea rând, verzii și liberalii au suferit înfrângeri considerabile (mai ales în Franța și Germania), iar stânga radicală a suferit unele mai mici, dar totuși semnificative.
Un aspect care merită să fie subliniat, nu în ultimul rând fiindcă e într-un contrast pronunțat cu politica britanică (cel puțin deocamdată), este deplasarea vădită a tineretului (sub 25 de ani) spre dreapta populistă. Tendința a fost cel mai vizibilă în Franța și Germania, dar poate fi sesizată aproape pretutindeni.
Ce înseamnă atunci toate acestea și de ce e atât de semnificativ rezultatul?
Acesta e momentul epocal în care dreapta național-colectivistă a răzbătut la nivelul politicii UE. Partidele de acest fel nu mai pot fi respinse sub motiv că se situează la periferie, nici nu mai pot fi izolate în spatele unui cordon sanitar. Ele sunt acum parte integrală a conversației ori dialogului despre direcția viitoare a UE și a Europei. Lucru ce poate fi dedus și din reacția centrului-dreapta, cu declarații precum „avem acum o opoziție autentică” (adică dreapta populistă). Ideea e că acest lucru denotă acceptarea dreptei în calitate de opozant sau interlocutor.
În antiteză, stânga radicală și verzii au ajuns acum marginalizați în ce privește rolurile pe care le vor putea avea în conversațiile despre viitorul Europei. În afara Scandinaviei, unde au evoluat bine, acest gen de partide au regresat. Sunt acum o forță mult mai mică decât populiștii, iar centrul, deopotrivă de dreapta și stânga, va trebui să se acomodeze cu noua situație și să gestioneze reacția adversă evidentă la adresa politicilor de mediu.
Cele două mari grupuri care vor face legea
Dar cea mai importantă realitate care s-a înfiripat e aceea că, pentru prima dată după Tratatul de la Roma, avem acum o politică europeană autentică, nu doar o serie de dialoguri politice naționale cârpite laolaltă. E evident că în toate țările campaniile electorale au fost axate pe preocupări interne, însă au fost dominate de argumente mai generale privind direcția viitoare a întregii Europe. Iar în această conversație regăsim acum șase participanți clar definiți: dreapta naționalistă, centrul-dreapta, centrul-stânga, liberalii, verzii și stânga radicală.
Dar principala conversație ori dezbatere de acum înainte va fi între cele două mari grupuri de centru și dreapta naționalistă, iar acest lucru va provoca probabil clivaje în toate cele trei grupuri. Dar în cele din urmă se va contura un acord general, care va trebui să țină cont de preocupările dreptei naționaliste (fiindcă în caz contrar susținerea ei va continua să crească).
Calculele lui Macron
Franța se va situa în centrul acestei dinamici. Convocarea alegerilor anticipate de către Macron reprezintă o mărire cutezătoare a mizei ca răspuns la apariția noii stări de fapt. El speră că-i va confrunta pe alegătorii francezi cu o alegere tranșantă – ori centrul liberal, ori RN-ul lui LePen și starul său în ascensiune, Jordan Bardella. Calculul lui Macron e că sistemul electoral francez îi va îngreuna lui LePen obținerea unei majorități și, chiar și dacă ar izbuti, el îi va putea obstrucționa programul de guvernare, permițându-i să preia funcții, dar nu și puterea. Iar prezența la guvernare îi va eroda popularitatea.
Macron a fost dintotdeauna un remarcabil strateg politic, și el anticipează de asemenea că aceste alegeri vor elimina extrema stângă din joc, lăsându-le alegătorilor o alegere clară de făcut între partidul lui și cel al lui Bardella, iar astfel fixează cursul nu doar pentru politica franceză, ci și pentru cea europeană în general. Cursul general al politicii europene a tins să urmeze evoluțiile din Franța și Germania, astfel încât el nu se gândește doar la următorii doi ani, ci la un termen mai lung.
