În război, limba separă mai ales armatele, dar mult mai puțin victimele, povestește o femeie de 73 de ani, de etnie rusă, refugiată și ea în Polonia, alături de familia din Mariupol.
Între Mariupol și Cracovia, Ronia, sunt aproape 1.600 de kilometri. Cu drum ocolit, că pe drumurile principale nu e neapărat sigur acum, se depășește distanța asta. Ca să vă dați seama, aceeași distanță este între România de vest și sudul Franței. Însă de la Oradea la Monaco nu tresari când cad bombe și trec avioane. În soarele de martie al Poloniei, bunica din Mariupol clipește des. „Și acum tresar când aud un elicopter, un avion trecând pe deasupra capului. Au fost unele chiar pe lângă graniță, când ziceam că am scăpat. Când trece pe lângă mine, simt așa, nevoia să apuc ceva, să strâng ceva în pumni”, spune M*.
Născută în Uzbekistan, mutată la Mariupol pe când era copil și plecată din nou în bejenie, la 73 de ani
Femeia a ajuns vineri de dimineață aici, în Cracovia, după ce a rezistat săptămâni întregi în luptele din Mariupol. O vom numi M*, de la orașul său, pentru că bunica nu vrea să-i publicăm numele, „mi-e frică, mai ales că acum mă văd scăpată, am încă rude acolo și nu se știe. Plus că sunt rusoaică și lumea nu ne vede bine”.
În reacțiile bătrânei de 73 de ani s-au adunat toate fricile, războiul venit peste ea, viața grea și lipsa de încredere. Abia la o vorbă așezată, începe să își depene amintiri, mai întâi cele din vechea Asie Centrală.
Acolo s-a născut, în Uzbekistanul de astăzi. A devenit rusoaică, așa cum își zic, de un secol lung, locuitorii imperiului care se întinde de la Pacificul de Nord până la Marea Baltică, unde Rusia a păstrat și azi Kaliningradul.
M* se prezintă pe sine ca etnică rusoaică din orașul ucrainean Mariupol. De aproape 6 decenii stă în Mariupol. Avea 13 ani când a ajuns în portul de la Marea Azov. Și-a întemeiat o familie. Mulți ai ei au rămas locului, în urma ei. Bătrâna a preferat să mai plece o dată. A făcut-o pentru propria viață, dar și pentru cea a nepoatei. „Am luat nepoțica. Are numai note mari la școală. Eram așa mândri de ea. Mai contează notele acum?”.
„Nu știți nimic. Doar noi știm, doar noi, cei care venim de acolo” În grupul de 6 sunt bunica, nepoțica și diverse alte rude. De ce au venit în Polonia și, mai exact, în Cracovia? „Avem o nepoată aici”. Apoi râde, în fața asigurării subțiri.
Dar ea stă într-o cameră, ne-a zis că are 20 de metri pătrați disponibili. Însă e mai bine. Aș dormi și pe stradă în Polonia decât să mă mai întorc acum la Mariupol.
Ciondăneală cu o ucraineancă
A scăpat cu hainele de pe ea și cu un ghiozdănel micuț pe care îl poartă în spinare. Refuză politicos cartelele de telefonie de la voluntari, „dați la tineri, eu nu mă pricep cu d-astea”. Începe o discuție cu o etnică ucraineană de lângă ea, trecută, de asemenea, de 70 de ani. Cele două refugiate încep să se foiască la un moment dat. Ne dăm mai aproape ca să auzim. E o scenă măruntă, din noua existență a unei Europe care primește 3,5 milioane de refugiați, fiecare cu amintirile, dar și cu amărelile și conflictele sale interioare.
M* îi spune celeilalte femei că, din 2014, nu i-au plăcut nici soldații ucraineni, așa cum nu i-au plăcut acum rușii. „Ucrainenii veneau în 2014 pe acolo cu mașinile, făceau ture, se uitau urât la noi, mai ales dacă le vorbeam în rusă. Nici ei nu erau sfinți. Bine, n-am avut probleme cu ei. Dar nu îmi plăceau. Nici de aia a voastră cu părul în cosițe (n.r. – Iulia Timoșenko) nu îmi plăcea. Eu ce să fac, dacă sunt născută unde sunt născută?”.
Da, dar nu ei te-au bombardat. Putin te-a bombardat!”, răspunde cealaltă septuagenară, care pleacă furioasă.
Însă consecințele finale sunt cele lămuritoare, spune, simplu, femeia de 73 de ani: „Noi toți, ucraineni și ruși, ne înțelegeam așa de bine înainte. Nu aveam nicio problemă. Stăteam unii lângă alții și la cozi, și la petrecere. Acum stăm doar la cozi”.
sursa: www.libertatea.ro
