Viața poate fi plină de aventuri și evenimente nebănuite, iar uneori ne poate da mai multe decât putem duce! Și atunci, cu puterea forței interioare și a Celui de Sus, luptăm pentru a rămâne neînfrânți! Astăzi vă invităm să aflați povestea unei tinere care, ani în șir, a trecut prin multă… multă durere, printr-o imensă suferință morală și fizică chiar de la o vârstă fragedă, prin nopți grele și deznădejde…
În ciuda greutăților, Maria a găsit puterea să se ridice de jos și să creadă în visul ei, devenind o învingătoare – o femeie ambițioasă, curajoasă și extrem de pozitivă.
,,Mă iubesc așa cum sunt. Ca om încerc să fiu mereu pozitivă, chiar și atunci când mă simt singură și tristă. Zâmbesc pentru că îmi place să zâmbesc, în fiecare nouă zi din viața mea. Și, da, am cicatrici, pentru că am o istorie. Iar istoria mea începe așa: m-am născut cu un picior mai scurt, mulți ani nu am putut să merg cum se cuvine din cauza oaselor fragile. Dar, Dumnezeu m-a ajutat și am mers și nu doar atât, am început chiar să alerg…”
Maria a fost un copil mult așteptat: atunci când s-a născut le-a adus o mare bucurie părinților ei. La vârsta de trei luni însă s-a instalat neliniștea, iar apoi, până la vârsta de 14 ani, a urmat un șir de intervenții chirurgicale lungi și complicate. Părea că lumina de la capătul tunelului nu va mai apărea niciodată, iar ceea ce pentru mulți dintre noi este un lucru banal – faptul de a merge pe propriile picioare – pentru eroina noastră a fost dintotdeauna cel mai mare vis.
,,M-am născut sănătoasă la exterior, dar la vârsta de trei luni, mama a observat că picioarele mele nu sunt la fel”
,,Medicul de familie ne-a examinat, a liniștit-o pe mama că nu ar fi nimic grav, însă inima mamei ”nu avea liniște”, spune Maria. Părinții fetei au mers mai departe, până au ajuns la medicii de la Institutul Mamei și Copilului. Astfel, la doar câteva luni după naștere, medicii i-au stabilit Mariei un diagnostic dureros, ,,pseudoartroza” gambei sau ,,articulație falsă” – o afecțiune a țesutului osos însoțită de lipsa de dezvoltare a unei anumite porțiuni a osului (în acest caz, odată cu creșterea, piciorul afectat nu urmează același ritm de dezvoltare ca piciorul sănătos, el rămânând mult mai scurt și subdezvoltat). ,,Din acel moment a început calvarul vieții mele. Aveam oase slabe, nu puteam sta în piciorușe. La vârsta de 8 luni, m-am ridicat și mi s-a rupt imediat piciorul. Mi l-au pus în ghips, în speranța că oasele se vor consolida și piciorul se va întări, dar n-a fost”.
La doar 1 an și jumătate, Maria a suportat prima intervenție chirurgicală, una fără succes însă. La vârsta de 5 ani, împreună cu fratele mamei sale a plecat în Rusia, părinții făcând încă un efort, în speranța de a-și pune copilul pe picoare. După numeroase examinări medicale, la 7 ani, eroina noastră a suportat încă o intervenție, care a durat 12 ore. I s-a făcut implant de țesut osos la tibie, spitalul devenindu-i după aceea, o perioadă lungă, ,,casă și școală”. ,,Prima zi de școală m-a găsit imobilizată, într-un scaun cu rotile. Era primul ,,1 septembrie” din viața mea când învățătoarea m-a vizitat la spital și mi-a urat succese”, își amintește tânăra.
,,Toată viața am visat să simt pământul sub picioare”
Maria și-a petrecut copilăria într-un internat pediatric de recuperare din Ryazani, unde s-a aflat în permanență sub supravegherea medicilor. Personalul și alți copii internați în instituție deveniseră familia ei. ,,Mulți ani medicii nu mi-au dat speranța că voi putea merge din nou, aveam 13 ani și încă nu știam dacă voi putea merge vreodată pe propriile picioare, iar pentru că eram un copil foarte activ și îmi doream, ca toți copiii, să fac mișcare, să alerg, deseori nu m-am supus medicilor și, din cauza aceasta, mi-am rupt oasele de mai multe ori. Abia după intervenția cu aparatul Elizarov, am primit cârje. Apoi, mi s-a permis pentru prima oară să pășesc fără ele”.
,,În acel moment, eram cel mai fericit copil… Au fost cele mai puternice emoții din viața mea”
,,Devenind adolescentă, am început să fiu complexată cu aspectul meu. Deseori mă întrebam ,,de ce, Doamne”, ,,de ce am avut o asemenea soartă”. Îmi doream să fiu ca toți copiii care alergau prin curte, purtând pantaloni scurți, rochii, dar, din păcate, era doar un vis. Prima dată am mers la o școală normală în clasa a 9-a, atunci când am revenit în Moldova. Aici am absolvit școala, apoi am făcut studii și am început să muncesc ca asistentă într-o companie de transport.
În Elveția am plecat pentru a călători, dar și a munci. Aici locuiesc și acum. Primul job la Geneva a fost ca baby sitter, aveam ca obiectiv să muncesc și să economisesc. După un timp, am făcut rost de proteza de la Ortolife pe care am putut să mi-o plătesc singură. Acum pot purta și tocuri, pentru că proteza este adaptabilă, dar și rochii și fuste”.
A avut complexe, însă a reușit să se iubească și să se accepte
,,Când am început să mă iubesc, mi-am dat seama că tristețea și suferința sunt doar semne de avertizare că trăiesc împotriva propriului meu adevăr. Acum știu că acesta este de fapt ,,momentul prețios în care poți fi tu însăți cu tine: mai aproape de tine”. Atunci când am început să mă ascult pe mine însămi, am început să văd lumea cu alți ochi și am simțit o ușurare sufletească. Parcă aș fi renăscut. Uite, asta sunt chiar eu în viața reală. Adesea ne înșelăm pe noi înșine, și pe alții, cu rețelele noastre sociale, încercăm să arătăm perfect fericiți și, cel mai important, știm că de fapt cea mai mare parte a ecranului arată doar fotografii frumoase. Atunci când accepți adevărul, ești bine cu tine, te adaptezi mai ușor și faci față mai bine încercărilor vieții.
Elveția m-a ajutat să îmi depășesc temerile, să privesc viața cu alți ochi. Trebuie să recunosc că m-a ajutat modul de a gândi al oamenilor de aici și atitudinea lor încurajatoare și tolerantă față de persoanele cu nevoi speciale. În Moldova nu e la fel – sper din toată inima să ajungă și oamenii noștri la o astfel de normalitate de gândire și mentalitate. ,,E greu să știi că nu poți fi privită ca cei din jur, într-o lume care pune accentul pe înfățișare, pe felul în care arăți. Iar proteza pe care o port nu este o jenă pentru mine”.
Eroina noastră recunoaște că cel mai greu i-a fost să înfrunte nu durerea, ci atitudinea oamenilor
,,În copilărie, am fost extrem de jenată, au existat chiar momente în care nu-mi mai doream să fiu și vedeam viața în doar culori negre. Am reușit să înving datorită oamenilor care mi-au fost aproape și celor care mă înconjoară și acum. În fața lor mă înclin, plecăciune! M-ați scos din acel tunel întunecat și mi-ați demonstrat că problema nu este în fizicul meu, ci ,,în capul meu”.
Mama, tata, fratele și sora mai mică. Pentru mine, părinții nu sunt doar părinți, ci și sprijinul meu, prietenii mei, familia mea este totul pentru mine. Mama este icoana mea, mă închin în fața ei pentru răbdarea, înțelepciunea și dragostea pe care mi-a împărtășit-o mereu.
Zi de zi, îmi propun să fiu un om mai bun: mai bun cu cei pe care îi iubesc, cu cei care îmi sunt alături, cu colegii de muncă”.
Colaborare cu o agenție de modeling din Geneva
Maria este visătoare, romantică, adoră să citească cărți, cunoaște trei limbi, între care franceza și rusa, iar de curând a semnat contract de colaborare cu o Agenție de modeling din Geneva.
,,Vreau ca istoria mea să fie un exemplu pentru cât mai multe persoane care trăiesc în ascunziș, fie din cauza defectelor, neîncrederii în forțele proprii sau fricilor lor. Deseori, societatea ne face să ne ignorăm trăirile, însă acest lucru ne poate tăia aripile, ne poate autodistruge”.
,,Nu milă. De la cei din jur am nevoie de iubire”. ,,Asta îmi dă putere și curaj să trăiesc și să vreau să realizez mult mai multe. Asta mă face să zbor…”
unica.mdOtilia, de unde ai învăţat să găteşti şi care a fost prima “minune” creată de tine?
unica.mdÎn opinia ta, cine sunt mai buni bucătari – bărbaţii sau femeile?
