Era primăvară. Copacii își cerneau haina albă. Mugurii se făcuseră demult flori, iar petalele cădeau moleșite peste chipul blând al mamei. Îi făceam poze. Erau primele mele încercări fotografice – stângace, dar entuziaste. Era modelul meu.
Zâmbeam, fotografiam și o admiram. A fost și este de e o frumusețe rară. Are cei mai frumoși și mai blânzi ochi din lume. Un suflet deosebit, de o sensibilitate aparte. Poate de aici si predilecția spre profesia ei. A fost șefă de grădiniță și educatoare. A format zeci de generații. Mă mândresc că sunt fiica ei.
Am fost o norocoasă că până la 6 ani am avut-o în calitate de educatoare, iar la școală pe tata profesor. Părinții mei culeg acum ce au semănat . În casa noastră s-a citit mult pentru că ei au avut grijă de asta, iar mama a fost cea care mi-a inoculat dragostea față de limba română.
Îmi amintesc și acum cât de atent îmi explica nuanțele lingvistice de la TVR1, la care ne uitam atunci împreună. Nu pot uita nici duminicile în care mama cânta acompaniată de tata la pian. Am crescut într-o familie armonioasă, iar cea care mi-a dat viață a fost pilonul de la baza ei.
Vremurile au trecut, ne-au schimbat, dar nu și pe scumpa mea mămică. Acum -bunică! Nu știu ce ne-am face fără ea, căci directoarea de grădiniță de altădată are astăzi în grijă primul nepoțel – Dan Andrei. E un norocos piticul pentru ca are o asemenea bunică. Eu, la rându-mi, sunt fericită că Dumnezeu mi-a dat cea mai bună mamă din lume. Te iubesc, mămico!
