Diana Dumitrescu a vorbit despre problemele din viața ei. „Am dormit în baie, pe jos. M-am trezit sfâșiată de durere!”

Într-un interviu pentru stirileprotv.ro, actriţa a povestit despre depresia prin care a trecut și cât de mult întuneric poate exista de fapt în spatele unei aparente străluciri. Diana Dumitrescu s-a născut în Constanța, într-o familie cu cinci copii. A fost învăţată încă de mică să împartă, să dăruiască şi să fie responsabilă. Pentru că era frumoasă şi tonică, a intrat în lumea televiziunii încă din adolescenţă.

separator

Pe atunci, prezenta emisiuni pentru liceeni la un post local, iar la 18 ani a intrat la facultatea de actorie din Constanța, ca la 21 să participe la concursul „Miss World Romania”, unde a câştigat premiul de popularitate. După câteva luni, a dat un casting la Bucureşti pentru un rol în telenovela „Păcatele Evei”, pe care l-a trecut cu brio şi s-a mutat în Capitală.
„Viaţa e grea la Bucureşti, mai ales când ai 21 de ani. Nu cunoşti pe nimeni, încerci să te descurci singur cu banii pe care îi câştigi. La început a fost foarte greu, nu aveam prieteni, nu cunoşteam pe nimeni, am venit pe un teritoriu total nou. Bucureştiul şi acum mă înspăimântă, după 15 ani, dar atunci mi se părea un haos.”, spune Diana.

Aşa că nu e de mirare că i-a trecut de mai multe ori prin minte să se întoarcă acasă. Însă mama a încurajat-o să îşi urmeze visul de a deveni actriţă. Aşa că, a hotărât să-şi petreacă toată ziua pe platourile de filmare din Buftea, chiar dacă avea sau nu treabă. Aşa i-a cunoscut mai bine pe cei din spatele camerelor şi a învăţat o mulţime de lucruri noi din lumea filmului.

„Aveam senzaţia că trăiesc într-o poveste foarte frumoasă, pentru că nu a fost ceva după care am tânjit, a fost ceva ce mi s-a întâmplat, şi în momentul în care am conştientizat unde sunt şi alături de ce oameni sunt şi ce şanse mi poate oferi, şansa asta, am zis că trebuie să dau tot ce e mai bun în mine şi să fac lucrurile să funcţioneze bine.”
A a obţinut roluri din ce în ce mai importante în telenovelele româneşti. După doi ani, avea rolul principal în „Războiul sexelor”. Atunci s-a îndrăgostit de cel care avea să-i devină soţ doi ani mai târziu.

„La vreo doi ani după aceea, lucrurile au început puţin să se schimbe. Jucând foarte multe roluri şi asimilandu-mi foarte multe caracteristici care nu erau ale mele, la un moment da, m-am pierdut. Mi-am pierdut personalitatea mea, nu mai înţelegeam ce se întâmplă cu mine, probabil că atunci au pornit şi problemele. Mi se părea că viaţa mea nu are valoare, deşi eu munceam, aveam un soţ, aveam o casă, o familie, nu simţeam lucrurile de sub picioare şi nu mai sunt fericită. Nu mă mai bucura nimic. Nimic din ce realizăm nu mă mai bucura.”

Şi-a dat seama că depresia începea să-i acapareze viaţa. Chiar dacă avea sprijinul prietenilor şi al familiei, Diana se simţea neputincioasă.

„Și atunci am zis că mă duc la un psiholog. Trebuie să fie o problemă, chiar am o problemă cu capul de am job, sunt bine plătită, am un soţ, am o casă, ar trebui să am toate motivele să fiu fericită şi nu sunt fericită. “Ce se întâmplă cu mine?”, “De ce sunt aşa?”. Și am început să fac terapie şi m-am dus la psiholog şi mi-am răspuns la foarte multe întrebări.”

Familia Dianei încerca să o determine să lupte în continuare pentru relaţia ei, aşa cum se întâmplă de regulă în societatea românească.

”Mama m-a întrebat “mă, mamă, te bate? Nu. Te înjură? Nu. Se comportă urât cu tine? Nu. Și atunci de ce vrei să divorţezi”. Am zis pentru că nu sunt fericită. Și mi-a zis “măi, mamă, lucurile nu sunt simple, trebuie să munceşti mai mult.”

Însă nimeni nu ştia ce e în sufletul ei nici măcar ea însăşi. Aşa că a continuat să facă psihoterapie ca să înţeleagă de ce anume o fată tânără, frumoasă şi talentată, nu mai vede luminiţa de la capătul tunelului. Căsnicia Dianei era în impas. Cu inima zdrobită, Diana se mută într-un apartament al suferinţei, cum îl numeşte ea.

„Am plâns foarte mult, am fost total dezechilibrată. Nu ştiam ce o să se întâmple cu viaţa mea, nu ştiam încotro să o apuc, nu ştiam ce o să fac, din ce o să trăiesc, nu ştiam nimic. Plângeam şi încercam să-mi dau seama de ce plâng, pentru că la un moment dat plângeam aşa de tare că nu mai ştiam de ce plâng. De faptul că toate visele mele se dărâmaseră şi nu mai există, pentru că eu m-am căsătorit cu ideea de a face o viaţă, o familie, copii şi aia nu mai era. Plâng ca nu ştiu ce o să fac de acum încolo, plâng că nu am job acum, plâng ca sunt singură. De ce plâng, nu ştiam de ce plâng, dar plângeam încontinuu.”

Prietenele o vizitau în fiecare zi, însă Diana nu mai voia să stea în preajma lor. O obosea normalitatea lor. Nu mai avea chef de nimeni şi de nimic.

„Intrăm în baie şi plângeam, adormeam plângând pe jos în baie. Ele bătând încet “hai ieşi că ştim că plângi. Poţi să plângi cu noi”. Le rugam să plece şi acolo în baie dormeam. În baie pe jos am dormit foarte multe nopţi. M-am trezit şi mahmură, se întâmplă, nu e o ruşine. M-am trezit sfâşiată de durere, pentru că mai aveam încă o zi de trecut cu ce aveam în suflet.”
Nu ştie de unde i-a venit puterea de a se ridica, de a ieşi din casă şi de a continua terapia. Însă îşi doreşte ca toată lumea să-i audă povestea tocmai pentru a-i determina şi pe alţii să ceară ajutorul unui specialist.

”Am învăţat să-mi găsesc fericirea în mine şi în lucrurile mici şi am învăţat să fiu fericită singură. Sunt nişte lucururi pe care ni le tragem din natură și te fac fericit. O plimbare în parc. Am uitat să apreciem lucrurile astea mici pe care viaţa ni le oferă gratis, din alea ne găsim fericirea. Nu în haine de firmă, poșetuțe, gentuţe, alea sunt aşa. Ceva fals, o iluzie. Și este o iluzie din două puncte de vedere. Odată că poate să fie un fake şi pentru că azi poţi să-l ai, mâine poţi să nu-l mai ai. M-am folosit de toate fake-urile astea ca să învăţ că nu mă ajută şi ca să învăţ că dacă îţi sprijini fericirea în persoana de lângă tine, există o zi când ea poate să plece şi pleacă cu tot cu fericirea ta.”

După trei ani de psihoterapie, Diana se simţea fericită. Părea că soarele a intrat din nou pe strada ei. A început să muncească, să iubească. Şi-a reamintit ce înseamnă şi ce valoare are viaţă. Apoi, l-a cunoscut pe Alin, cu care trăieşte o frumoasă poveste de dragoste. Visul ei este să devină mamă. Iar prin povestea sa vreă să le inspire pe toate femeile care se chinuie în căsnicie să obţină rolul principal în propria lor viaţă. Pentru că pur şi simplu merită!

Sursa

alte Articole interesante