Pe 3 septembrie, la ora 12:05, autorul blogului „De vorbă cu tine”, romanticul incurabil care scrie despre dragoste și relații, a devenit tatăl unei fetițe pe nume Rebeca. De atunci, Vitali și soția sa, Diana, sunt într-al nouălea cer de fericire. Proaspătul tătic nu doarme noaptea, schimbă scutece, cumpără hăinuțe și petrece tot timpul alături de prințesele lui.
Iată cum a reacționat când a auzit primul scâncet al micuței și cum face față rolului de tată!
Pentru prima dată când am văzut-o… am vărsat și eu o lacrimă de tată. A fost ceva de neuitat. Mi-am dat seama că e copilul nostru, că deja totul e altfel. Așteptarea pe coridoarele maternității a fost enorm de grea. Dar m-am mobilizat și m-am rugat ca soția să nască ușor.
Chiar pe la începutul sarcinii alegeam nume și ne-am oprit ambii la Rebeca. Am zis că e cel mai potrivit pentru viitorul nostru copil.
Seamănă cu ambii. Părinții noștri sunt de aceeași părere. Cred că a luat ce este mai frumos de la amândoi. Ochișorii sunt ai Dianei și năsucul e al meu.
Primii ne-au felicitat oamenii apropiați. Nașii și părinții.
Nu am avut niciodată preferințe. Intuiam că primul meu copil va fi o fetiță și sunt tare fericit. Doar o cicăleam pe soție că va fi băiat.(zâmbește) Important e să fie sănătoasă.
În camera fetiței am folosit culori vii, potrivite pentru un copilaș. Pătucul unde doarme are pe ambele părți câte o inimă mare. Să știe cât de tare o iubim. Avem deja primele poze cu ea, pe care le-am și înrămat. Arată frumos.
Ambii am ales hăinuțe pentru ea. Noi avem aceleași preferințe și asta nu a fost o problemă.
Nu a fost un copil planificat, dar primit cu mare fericire. Noi cu mult înainte de asta, în timpul plimbărilor, ne imaginam cum ar fi viața dacă am deveni părinți… și o făceam cu mare entuziasm.
Am promis din start că mă voi implica total în tot ceea ce înseamnă creșterea unui copil. Pentru că îmi place. Deci, și treburile casnice le împărțim în jumătate. Lucrurile mai grele le fac eu, nu permit soției să depună prea mare efort.
Facem ture de noapte. Când eu dorm, când Diana. Cert e că atunci când fur un zâmbet de la Rebeca, somnul nu mai contează. Dar țin să precizez că am o soție minunată, care a intrat perfect în rolul de mamă. O admir și o iubesc și mai mult pentru asta.
Copilul apropie, cel puțin în cazul nostru. Poate pentru că din start am știut ambii câtă fericire ne va aduce. Timp avem și pentru noi. Dacă lucrurile se fac din suflet, totul capătă un echilibru.
Diana a adăugat foarte puțin în timpul sarcinii, deși, dacă erau câteva kilograme în plus, nu m-ar fi deranjat. Nașterea a făcut-o și mai frumoasă. E o femeie, o soție și o mamă ideală.
Mereu se întâmplă să aplic tehnicile pe care le scriu pe blog. Dacă nu aș fi fost eu fericit, nu știu cum aș fi putut scrie. Și dacă nu aș fi trăit momente deosebite, nu aș fi îndrăznit să le transmit altora.