„Nu sunt o femeie curajoasă… curajul meu de a scrie a venit cam târziu, aproape de 40 de ani. Nu mi-a plăcut niciodată să intru în lupte deschise, sper ca măcar fata mea, pe care o educ altfel, să aibă curajul să facă ceea ce-i place”,așa și-a început discursul jurnalista Tatiana Țîbuleac în cadrul Workshop-ului Women’s Summit Moldova.
“… La noi întotdeauna s-a promovat curajul bărbaților și mai puțin cel al femeilor. Curajul bărbaților este previzibil, ca o declarație, iar curajul femeilor este modest, tăcut…
Femeile din generația mea trebuiau să fie curajoase de mici… de când își zgârâiau genunchii, mergeau la vaccin, le cicăleau băieții sau le trăgeau de codiță, când vroiau să-și urmeze visele care nu coincideau cu cele ale părinților. Femeilor li s-a spus întotdeauna să fie curajoase, răbdătoare, tăcute și mai puțin luptătoare.
Atunci când m-am căsătorit cu un străin și am plecat într-o societate extrem de străină față de cea în care am fost educată, curajul a devenit atât de inutil…pentru că în Franța așteptările de la o femeie sunt total opuse de cele pe care le-am trăit eu aici. Acolo omul este apreciat, în primul rând, pentru ceea ce este el, pentru capacitatea de a se dezvolta, de a se simți bine în pielea lui. Altruismul, martirismul, sacrificiul ăsta femeiesc nu prinde bine la nimeni.
Mă miră femeile din Franța… cât de lipsite de sacrificiu sunt față de copiii lor, de bărbați și de alte domenii din viață. La început spuneam că este doar egoism, dar după 7 ani trăiți acolo am înțeles că este respect de sine. Femeia trebuie să se dezvolte ca personalitate și abia după asta să se mărite, să nască, să boteze, să cunune, să-și facă casă.
Iar noi găsim tone de curaj pentru cei de lângă noi: pentru slăbiciunile bărbaților dragi, pentru începuturile copiilor, pentru bătrânețile părinților, pentru unii, pentru alții – mereu pentru altcineva… Iar când ajungem la noi, la dorințele noastre ascunse, la bucuriile noastre firave, la acele pasiuni și ocupații care ne fac fericite, obosim. Amânăm. Lăsăm pentru altă dată. Uităm. Și ne spunem că oricum nu sunt importante, că oricum nu am fi reușit. Că altele, în viață, sunt mai necesare. Iar când alături de noi, cineva îndrăznește, face, încearcă, trăiește visele noastre pe care noi le-am pus la naftalină, ne resemnăm. Iar în resemnare fericirea nu prinde rădăcini niciodată.
Trebuie să ai curajul să faci ceea ce ai amânat.
Cel mai mare exemplu de curaj este soacra mea, o femeie extraordinară, care acum are 75 de ani. S-a născut în Elveția, pe vremea în care fetele nu mergeau la studii, ele erau pregătite pentru măritat, pentru făcut copii și pentru gospodărit. Ea s-a înscris la cercul local de muzicieni, a cântat în biserică, a devenit o vioristă foarte bună. A mers în Marea Britanie pentru un schimb de experiență, acolo s-a întâlnit cu dirijorul de orchestră, s-a căsătorit și a făcut 3 copii. Viața ei a fost frumoasă, dar faptul că nu a putut să facă studii a măcinat-o tot timpul, mai ales că trăia deja într-o țară în care era straniu ca femeia să nu aibă școală. Avea o durere mocnindă… până într-un an, când avea peste 60 de ani și a decis să nu-și mai pună întrebarea “cum ar fi fost dacă aveam studii”, dar să meargă și să se înscrie la Facultatea de Psihiatrie. Femeia asta a studiat, a mers la examene în rând cu tinerii de 20 de ani, a învățat nopțile. Când am cunoscut-o, era Președinta Asociației de Psihiatrie din Londra. Faptul că a obținut acea diplomă, că a găsit forță pentru facultate, i-a inspirat pe toți oamenii din jurul ei: pe copii, pe nepoți.
Dacă o femeie de 60 de ani a găsit timp pentru studii, atunci, cu siguranță, fiecare femeie poate găsi timp pentru dorințele ei, trebuie doar să-și restructureze prioritățile.”
Sorina Ţurcanu